Nu amestecati borcanele. Si nici carpele cu prosoapele

(“Carpele nu trebuie amestecate cu prosoapele”. Am auzit fraza intr-o discutie lunga cu o prietena si o cu referire la cartea Anei Gavalda, “Impreuna”. Insa, de abia astazi (o fi de vina curatenia?) mi-am dat seama de adevarata ei semnificatie. Cel putin din perspectiva managementului relatiilor (o tema interesanta de analiza pentru un om ce este fascinat de oameni ).

Adesea, tindem sa confundam si sa incurcam relatiile. Asemenea borcanelor. Cateodata, ne asteptam ca prietenii nostri sa se poarte ca niste rude apropiate, membrii familiei sa ne devina prieteni, colegii prieteni, iar uneori chiar familie. Scenariile si tipul de incurcatura a relatiilor depinde de la om la om: unii confunda prietenii cu familia, altii confunda familia cu prietenii, altii confunda colectivele cu familia. Cert este ca in aceste situatii, in fiecare relatie de un anumit tip cautam o satisfacere a unei nevoi sociale de alt tip. Ne asteptam ca grupurile in care apartinem sa ne ofere caldura familiala, ca familiile sa ne ofere aceeasi siguranta si acceptare pe care ne-o ofera prietenii, ca sefii nostri sa fie deschisi si sa se comporte ca niste parinti sau prieteni. Insa realitatea nu valideaza adesea dorintele noastre (usor fantasmatice). Familiile nu ne sunt prieteni, prietenii nu se sunt familii, iar sefii nu sunt atat de angelici si bine intentionati pe cat ne-am astepta. Relatiile nu trebuie amestecate si nu trebuie considerate egale si analizate din perspectiva acelorasi criterii. Din contra, ele trebuie privite la rece, cu maxima obiectivitate uneori. Pentru ca altfel, daca amestecam pe de-o parte borcanele, iar pe de cealalta parte, carpele cu prosoapele, ne putem face rau noua.

P.s: Am incercat sa inteleg o relatie defectuoasa mult timp. Intotdeauna eram criticata, tratata fugitiv si evitata, insa extrem de incarcata. Si tratata extrem de urat, in conditiile in care toate celelalte persoane ma valorizau si apreciau. Tin si acum minte, cum intr-un context social, omul respectiv m-a evitat toata seara si nu mi-a adresat un cuvant, desi trebuia teoretic sa fim de aceeasi parte a baricadei. Ma culpabilizam si mereu ma intrebam cu ce am gresit, incercand sa satisfac toate doleantele (mult prea exagerate) si tratand persoana respectiva ca un prieten. De abia de curand am inteles ca, desi sub aparenta unor zambete sporadice si a unor hihaituri ocazionale, persoana respectiva niciodata nu ma considerase ca fiind egala.

Daca lucrurile ar vorbi

Ma intrebam cu ceva timp in urma cum ar fi daca cladirile si casele ar putea vorbi. Ce povesti ar spune? Care ar fi secretele ascunse in pereti? Ce ar sopti trecatorilor? Ma intreb astazi ce ar spune lucrurile noastre daca ar putea vorbi. Cele care ne inconjoara si cele care fac parte din viata noastra. Ce ar spune o geanta despre stapana ei si despre viata acesteia vazuta in miscare zi de zi de pe umar? Ce ar spune o masina despre proprietarul sau si viata lui, asa cum este vazuta din spatele volanului? Ce ar spune agenda noastra, laptopul nostru sau crema de fata despre noi si viata noastra? Oare cum ne-ar vedea?

Ma gandeam la aceste intrebari in timp ce imi faceam ordine. Haine, carti, documente, hartii, parfumuri vechi, articole, creme si insemnari ce mi-au conturat aproape doi ani de viata. O viata agitata, plina de experiente dulci-amarui, mereu pe graba si in plina decantare. M-am vazut pe mine acum doi ani si ma vad pe mine acum, dandu-mi seama ca diferenta dintre imagine si realitate este uneori mare. Insa nu m-am putut abtine sa ma intreb oare cum m-au perceput obiectele mele in acesti doi ani. Si oare ce au crezut despre mine? Un exercitiu proiectiv pe care o sa il fac din dragostea curiozitatii.

Left my heart in Tokyo

Cu o piesa pe repeat si surfand printre poze, pot sa recunosc ca imi plac Japonia si sufletul japonez. Parca mai mult ca niciodata, se potrivesc cuvintele lui Buck: “Ordinea este forma de care depinde frumusetea”. O ordine mai frumoasa si o profunzime a spiritului mai pregnanta decat cea japoneza nu am intalnit.

Prieteni si prietenii. Din offline in online

Se spune ca Internetul insingureaza si mareste distanta dintre oameni. Impune prapastii intre cei care comunica si il face captiv pe om, intr-o inchisoare de sticla, in care este obligat sa isi devina propriul interlocutor. Increderea scade, capacitatea de a comunica autentic se diminueaza, iar in absenta comunicarii-nonverbale si a capacitatii de a decripta semnificatiile, abilitatea de a il intelege pe celalalt se diminueaza vizibil. Acestea sunt tezele intalnite in literatura de specialitate si la care, recunosc ca si eu am aderat in cateva momente. Insa, sub presiunea ultimelor luni si a dead-line-ului unui proiect intr-un domeniu conex, incep sa imi pun din ce in ce mai multe intrebari si sa imi demontez din ce in ce mai multe din asertiunile de mai sus. Sfera de observatie a reprezentat-o cea personala (desi as fi extrem de interesata de un experiment pe un singur subiect si in sfera profesionala), mai precis categoria destul de larga a prietenilor si prieteniilor.

Nu pot sa spun ca nu am prieteni, din contra. Insa fascinant este ca cele mai durabile si trainice prietenii le-am construit si le construiesc online. Cele mai autentice discutii si cele mai profunde, le am cu persoane cu care nu m-am vazut, recunosc, niciodata, (insa cu care am stat de vorba mai mult decat am stat de vorba cumulat cu cei mai buni prieteni, in jumatate de an). De asemenea, cel mai bine simt si pot cunoaste o persoana prin exprimare, prin modul in care isi insira cuvintele pe ecran si prin maniera in care isi expune gandurile si sentimentele. Poate si de aceea blogul poate fi un instrument psihologic de exceptie. Pentru ca nu ne dam niciodata seama cat ascundem si cat revelam, aratand uneori, fara sa ne dam seama, mai mult decat am dori.

Am prieteni in online si offline. Insa paradoxal, cu multi dintre cei din offline nu reusesc sa am discutii atat de lungi si de interesante precum cele din online. Si marcate de sinceritate. Seara trecuta impartaseam cu o prietena patanii profesionale si povestiri de dragoste de mult apuse. Lucru pe care, din nefericire, nu mai pot sa il fac atat de lejer cu cei apropiati. Si atat de autentic. Pentru ca, surprinzator, distantele se impun/ ni le impunem in viata reala si nu in cea virtuala. Daca in offline ne baricadam in interiorul nostru, protejandu-ne adesea si de cei mai apropiati, in online impartasim si ne oferim. In numele unor colaborari, proiecte, prietenii, teluri

P.s: Scepticismul fata de unele prietenii reale& certitudinea faptului ca mai mult ne ascundem decat impartasim imi aduc aminte de prieteniile de tip ”forma fara fond”. De acele prietenii pe care fiecare din noi le-a putut experimenta intr-o forma,-liceu, facultate, job, etc, care, desi intretinute de zambetul usor, raman contextuale si bine determinate temporal, ascunzand in fapt o doza enorma de falsitate.

Lungul drum catre casa

Se aseamana cu lungul drum catre sine. Adesea se si suprapun, caci, nu-i asa, nu iti poti gasi casa, daca nu te-ai gasit mai intai pe tine

Lungul drum catre casa este marcat de ezitari, nesigurante, drumuri gresite, pasi tremurati si fundaturi. Asemenea unei analize, drumul catre casa este plin de respingeri, rezistente, experimentari si incercari mai mult sau mai putin reusite. Marcat de fugi si devieri de la un traseu pe care il intuim, insa trebuie sa il conturam si in fapt. Acum doi ani, renuntam la un drum si incepeam altul. Credeam ca acolo e acasa. Acum, facandu-mi curaj, renunt si revin la vechea matca. Unele drumuri sunt in fapt doar ocoliri care te intorc pe sina cea buna. Si da, adesea trebuie sa invatam unde sa punem punct. In fraza, in scriitura, in viata.

Acum nu pot decat sa ma bucur si sa spun: “Ce bine e acasa!”

Bradbury si omul ilustrat

Nu sunt fana genului SF, insa dat fiind ca am vazut carticica intr-o librarie, am cumparat-o de curiozitate, depasind zona de confort literar. Si am impresia ca a meritat, desi recunosc ca nu as citi sustinut proza lui Bradbury, ci doar pentru diversitate, ca experiment.

“Omul ilustrat” reprezinta o colectie de de povestiri SF, care sunt legate printr-o imagine cadru interesanta. Desi trateaza subiecte diferite, toate povestirile iau nastere pe corpul tatuat al unui vagabond, nararea acordandu-se stilului usor socant al lui Bradbury. Volumul contine 8 din cele 18 povestiri incluse in editia originala si intr-adevar multe dintre ele sclipesc printr-o inventivitate diabolica (asa cum este sugerat si in carte) si o originalitate caustica desprinsa parca din filmele vechi de groaza. Totul incadrat intr-o atmosfera usor sterila si aparent inerta, specific science fiction-ului.

Un capitan de nava care ajunge pe o planeta de unde tocmai plecase Mantuitorul si care porneste in cautarea sa, din planeta in planeta, o misiune de preoti care vine pe Marte sa crestineze si invata  fosti martieni, transformati in sfere albastre perfecte, ce inseamna Dumnezeu, un navigator impartit intre dorinta de a zbura si de a ramane acasa si efectele sentimentelor dihotomice asupra familiei in disolutie, doi parinti care raman prinsi intr-o camera virtuala ce reflecta imaginatia copiilor si sunt devorati de leii unei savane (inca o intarire a faptului ca nu trebuie sa satisfacem toate dorintele copiilor).

“Omul ilustrat” este alcatuit dintr-o suita de exercitii literare interesante ce ascund din cate am impresia, in esenta lor, metafora omului care calatoreste singur pentru a se regasi pe sine.

De veghe deasupra lanului de secara

Astazi a murit Salinger, cunoscut pentru “Franny si Zoey”, “Noua povestiri” si mult prea celebrul si frumosul “De veghe in lanul de secara”. Deja toate ziarele si publicatiile vuiesc, iar New York Times a publicat deja o serie de povestiri scrise de autor pentru revista http://www.newyorker.com/online/blogs/backissues/2010/01/postscript-j-d-salinger.html.

Scriitor de tanar, Salinger este cel ce poarta mereu langa el, atunci cand este inrolat, masina de scris. Iar la batranete se retrage intr-o casuta din New Hampshire, alegand o singuratate autoimpusa. Recunosc ca nu citisem Salinger pana de curand; acum 3 saptamani am cumparat “De veghe in lanul cu secara” si o tineam mereu in geanta incercand sa mai parcurg atunci cand am timp cateva pagini. Desi sceptica fata de cartile si autorii consacrat, Salinger m-a facut sa ii dau un vot de incredere maxima si sa imi doresc sa termin si sa recitesc imediat inca o data cartea.

Caustica, devianta, juvenila, profunda si marcata de talent. In week-end voi relua lectura si voi arunca putin ochiul si pe povestirile lui. Un talent literar aparte care acum va veghea deasupra lanului de secara….

De ce imi place Sophie Zelmani:

Intelegeri gresite

Am dat la un moment dat peste converstatie de autobuz reprodusa. Pentru cine are capacitatea de a intelege, nu este nici comica, nu este nici amuzanta, nu schiteaza nici macar un zambet mic. Si in niciun caz nu este un dialog halucinant (asa cum “inspirat” considera o domnisoara de la Hotnews) ci un dialog dureros de normal si de realist. Despre realitatea unei boli, pe care desi multi dintre noi  nu avem capacitatea s-o intelegem, avem capacitatea sa o comentam. Si sa o denaturam. Cat de usor putem sa uitam ca intre normal si anormal este o atat de infima diferenta si cat de usor putem sa ne consideram indreptatiti povestitori.

 Hai, Marian, mamă, fii cuminte.
- Trăiască Băsescu! ţipă bărbatul, atrăgând atenţia celor din maşină.
- Marian, ce ţi-a spus mama când eşti în autobuz? Să vorbeşti încet sau să taci din gură, că altfel îşi dă lumea seama că eşti nebun.
- Da, mămică.
- Ia uită-te la mine. Cine sunt eu?
- Mămica Mimi.
- Şi ce-am zis eu când te-am luat de la spital?
- Că o să stau cu mata.
- Aşa. Şi că dacă eşti băiat cuminte, nu te mai duc înapoi. Ţi-or fi ajuns şi ţie 20 de ani de stat acolo.
- Unchiuuuuuuuleee! strigă din nou bărbatul.
Se aud voci revoltate în maşină (“Da’ e posibil aşa ceva? Să urli-n halul ăsta..? etc etc).
- Lăsaţi-l, oameni, că e nebun. Nu vă puneţi la mintea lui, e bolnav, vine replica promptă a femeii. Marian! Marian, ia uită-te la mama. Unde mergem noi acuma?
- La proces să luăm casă.
- Nu, ne ducem la tribunal să îl convingem pe proprietar să ne mai lase în casa lui.
- Să ne dea casa lui, da.
- Nu; ne ducem să vorbim, să aranjăm, că acolo am stat 20 de ani de zile. N-am avut probleme şi acuma vrea să ne dea afară. Şi ne ducem să vorbim cu el. Da?
- Da.
- Marian, mamă, tu erai băiat aşa cuminte şi bun. Cum să spui tu lu’ nen’tău Nelu că sora ta e moartă?
- Nu e moartă!
- Păi nu e, Marian. Da’ mai ştii ce-ai spus?
- “Sărut-mâna, nenea Nelu! Să vă dau un kil de vin c-a murit sor-mea!”, îşi aminteşte bărbatul, amuzat.
- Păi e posibil, Mariane?
- Huo, Geoană! izbucneşte din nou împricinatul Marian.

Absurditatea unei scene se poate transforma in veridicul unei realitati. Care nu este atat de departe pe cat am putea crede…

Rusia din suflet

Daca ar fi o tara de care sa fiu intrinsec legata, aceasta ar fi Rusia. Sunt unele legaturi pe care le simti pur si simplu si care depasesc rationalizarea. Asa se intampla si cu Rusia. Insa privita cumva poetic din ochii scriitorilor. Imi place Rusia prin prisma profunzimea dureros de clara a zapezilor inghetate, a crivatului siberian care iti intra in oase, a noptilor aproape polare. Imi place Rusia cu stralucitoarele Sankt Petersburg si Moscova si fabuloasele ei povesti cu tari si Ivani minunati. Imi place Rusia cu suierul samovarului incins si al ceaiului negru pe care il beau pe o soba de tara. Imi place Rusia pentru taria ei, ardoarea ei si fervoarea ascunsa sub un pamant inghetat. Imi place Rusia pentru sufletul ei adanc (si uneori pustiit) macinat, turbulent. Imi place Rusia pentru demonii pe care Dostoievski i-a adus la iveala din ea. Imi place Rusia pentru ca pot sa o retin asa, imagine cu imagine, in suflet. Ca un preludiu al unei intalniri viitoare.